Postul despre Gogu nu merită melodie ataşată.

Haideţi să vă povestesc ceva. Acum mult timp l-am cunoscut pe Gogu. Gogu este o persoană incredibil de prefăcută. Gogu pupă în cur oamenii pe care nu-i suportă. Şi prin pupat mă refer la sărutat adânc interminabil cu limba. Asta face Gogu. Când îl vezi vrea să pară cu totul altceva decât este. Vrea să arate că el se distrează şi că are prieteni. Dar de fapt el nu are prieteni. Pentru că nu merită. Gogu e genul de om pe care îţi vine să-l buşeşti cu mănuşa de box în faţă până la leşin pentru că efectiv faţa lui cere muie. Cere grav. Aşa e Gogu.
Gogu este enervant prin simplul fapt că vorbeşte . De fiecare dată când deschide gura ori spune o chestie care AR TREBUI să-l facă să pară inteligent [deşi e prost de face mucegai] ori mânănCĂ Căcat şi spune aceleaşi lucruri mereu şi mereu [PENTRU CĂ ESTE EXTREM DE LIMITAT] şi devine penibil. Mai penibil decât M is for Michael difuzat pe MTV un an întreg. Gogu este o persoană fără caracter şi vreau să-l calc pe cap.

Confesiile unei obsedate în fază terminală.

Sunt răcită tare. Îmi curg mucii ca la robinet, simt mâncărimi prin interior, mă simt ca în ultimele momente ale vieţii şi-mi schimb starea de spirit mai des decât şosetele. Ştiu am mai spus asta de un miliard de ori, dar acum e ceva serios. Pe bune, încep să cred că am tulburări de personalitate. Astfel se expliCĂ CUm pe drum spre şcoală eram atât, dar atât de bine dipusă, râdeam, puteai să-mi dai cu mitraliera în cap şi nu mă opream din vorbit, iar peste ceva minute pac zbuf bruscinstantaneudeodată nu mai am chef de nimic, încep să mă iau de toată lumea şi comentez aiurea în tramvai. Destul despre sănătate însă, nu despre asta e vorba în titlu, nu numai. Hm, eu am problemă foarte serioasă. Niciodată nu mă limitez la a-mi place de ceva/cineva. De la a-mi place la a fi o obsedată notorie este un pas de pitic de mentă pe care eu mereu îl trec. Dar obsesie din aia de te taie toate căldurile, adormi noaptea târziu şi te surprinzi uneori visând ca proasta cu expresie tălâmbă de om beat pe faţă. Perioada asta însă nu durează mult. Situaţia evoluează în timp şi tu te alegi doar cu un milkshake de iluzii şi speranţe că până la urmă tot cum vrei tu va fi. Dar ghici ce? Nu e aşa, nu o să fie deloc cum vrei tu aşa că şterge-ţi rânjetul ăla de pe mutră.
DEci da, acum sunt obsedată şi e un sentiment naşpa tare.

Salutări cu toţi dinţii!

Chiar că apreciezi ceva doar după ce nu-l mai ai.. şi nu zic asta că e clişeu ci din propria experienţă. Toată săptămâna asta am avut un sentiment de incomplet; ceva din mine nu era la locul lui şi mi-am dat seama cât de mult îmi lipseşte. Frate, cât ghinion trebuie să ai să ţi se rupă dintele în timp ce te speli pe dinţi?:)) Pentru cei care nu m-au văzut vorbind şi nu şi-au primit porţia de amuzament anunţ că fix o săptămână am fost ştirbă. Când eram mică de invăţam să mă şterg la fund şi-mi picau dinţii nu credeam că o sa trebuiască să mai trec prin asta vreodată [sper că s-a înţeles că acum mă refer strict la partea cu dinţii], dar iată-mă câţiva ani mai târziu.. FARA UN DINTE. Din fericire, totul este foarte bine acum.
Ce pot spune? experienţă unică. Am învăţat că poţi să faci o grămadă de glume pe seama ştirbilor [peste 80% din cele auzite erau scormonite de mine, evident:))], că pentru cei de lângă tine nu încetează niciodată să fie amuzant să te vadă zâmbind sau chiar pur şi simplu vorbind, DAAAR mai ales eu nu sunt făcută să tac. Dacă la început evitam să vorbesc, râdeam cât mai subtil.. în următoarele ore îmi turuia gura într-una şi râdeam exact cum îmi stă numai mie în fire.
Dar scopul acestui post este să anunţ cunoscuţii că dacă mă vedeţi azi sau mâine pe stradă, în maxi taxi sau prin curtea liceului zâmbind cu toţi dinţii ca tembela cu o expresie tâmpă pe faţă să ştiţi că nu aveţi de ce vă teme. Nu e mâncare contaminată, nu e nimic în aer, nu m-am drogat şi nu sufăr de nicio boală psihică... sau cel puţin nu una contagioasă:))
Mă oftic foarte tare că nu am învăţat să fac nicio şmecherie gen fântână arteziană în gură sau să scuip şmechereşte.

@#$%^&*()~!

TREI ZILE. Au fost suficiente trei zile ca să văd cât de idioată am putut să fiu, cât de mult am putut să greşesc şi cât de puţin ştiu să apreciez un lucru atunci când îl am. De ce am fost atât de ignorantă? Nu e normal ca atunci când petreci mai mult timp cu o persoană, când ajungi să o cunoşti mai bine decât pe tine însăţi, să te simţi din ce în ce mai bine în preajma ei, să fii din ce în ce mai deschis cu ea? Bineînţeles că este. Este foarte normal, dar nu pentru pshiopaţi ca mine. La mine este exact INVERS. Cu cât devin mai apropiată de cineva, cu atât mă distanţez mai mult.. involuntar. Dacă ar fi să primesc câte 10 lei pentru fiecare persoană pe care am pierdut-o din cauza asta, aş putea să-mi iau maşină şi să-mi ajungă şi banii de benzină pentru următorii 10 ani. Partea tristă este că dintre toţi nu regret decât o singură persoană, o persoană care a fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat şi nu trece zi în care să nu-mi amintesc cât de frumos era. Sentimentul că orice s-ar întâmpla, orice idioţenie aş face, oricât de mult aş greşi este cineva acolo pentru mine necondiţionat, este nepreţuit. Şi puteam să fiu cheală, cu un picior în plus sau minus, să am păr pe toată faţa şi tot mă iubea cel mai mult şi făcea totul pentru mine. Nu a fost, NU ESTE şi nu va mai fi nimeni la fel. Şi ştiu că sunt al naibii de siropoasă, dar dacă nu mă descarc simt că explodez Mi-a zis că o să mă iubească mereu. Şi a făcut lucruri pe care nu credeam că cineva le poate face pentru altcineva, lucruri pe care aş dori să le pot face şi eu. Dar am fost prea egoistă, orgolioasă şi proastă şi nu am meritat.

Faţă strâmbă.

Nu suport oamenii proşti. De asemenea urăsc chimia organică pentru că nu-mi este utilă cu absolut nimic, dar sunt obligată să o învăţ. Ce mai urăsc? persoanele scunde sau să mi se atragă atenţia când mi-e lumea mai dragă; îl urăsc pe Eminescu pentru că în mod sigur era poponar, mi se face greaţă de la cocos şi de fiecare dată când văd mustaţă naşparlie la cineva am o stare plină de dezgust. Un moment d-ăla de te gândeşti la nemurirea sufletului cu părere de rău şi te scarpini la coaie [dacă ai] ca să fie mai poetic. Dar urăsc, dar urăsc, frate, din toată inima mea, din tot adâncul sufletului meu emoticonul ăsta. E cel mai enervant lucru pe care il poate scoate cineva din tastatură. Mă scârbeşte, mă deprimă, mi-e frică de el. No, pe bune. Uitaţi-vă la el şi spune-ţi-mi că nu se uită urât şi că totul este numai în creieraşul meu bolnav, că zâmbetul ăla nu este cel mai monstruos zâmbet zâmbit de cineva şi dacă faceţi asta e clar că voi nu puteţi simţi răul îndată ce-l vedeţi aşa cum o fac eu. Şi nu sunt paranoică, căcăciosul ăsta gălbejit cu ochi mici chiar face mişto de mine. Nici nu vă puteţi închipui de ce în stare, vă spun eu.

Sper să mă auzi.

Bucată de ciocolată proaspăt digerată de stomacul meu, te întrebi ce mă întreb şi eu? Dacă a meritat să mă cert cu mama- stai, stai, nu e adevărat, reiau: a meritat să se certe mama cu mine - juma' de oră din cauză că nu m-am putut împotrivi instictului de primată [de altfel nici nu prea m-am omorât cu efortul să nu], şi lăsându-mă fraierită de clipitul ochilor tăi mari şi inocenţi [sau erau bucăţi de alune!?] şi de privirea aceea demonică, m-am înfruptat din tine fără nici cea mai mică urmă de jenă, dovedind pur egoism şi calicism? Nu ştiu despre tine cât de bine faci sau cât de mult te-ntrebi ce-am zis eu mai sus, dar eu zic că da, a meritat. Dacă te face să te simţi mai bine, tu ai gust mai bun decât mama.

Obsedant

Anu' trecut într-o zi frumoasă de primăvara [spre sfârşit aşa]: din nu ştiu ce prostie am dat peste o melodie a unei cântăreţe pe care o detest- penibilitatea nemărginită pe care o dovedeşte are contribuţia ei în sentimentul de repulsie provocat. Tot din nu ştiu ce prostie, am ascultat-o o dată, mă făcea să dansez, iar vremea de afară era perfectă. Din aceeaşi prostie ca mai sus, i-am dat play din nou şi din nou şi din nou. Astfel întrega zi am ascultat-o [căca-m-aş pe ea să mă cac!]. Dacă îmi amintesc eu bine [şi îmi amintesc], în noaptea aceleiaşi zi au urmat muuulte:)). Revenind, a fost o aventură de o zi cu melodia aia. Dimineaţa următoare era dusă pentru mine, şi uitasem de existenţa ei. M-am hotărât să nu mai menţionez despre asta pentru că nu e ceva de care eram mândră.. până azi [suspans:))]

Şi iată-ne, după 279 de zile [mi-a luat ceva să-mi amintesc ziua cu exactitate] şi nu ştiu câte ore aveam să fac cea mai mare greşeală a vieţii mele [zic şi eu ca să fie mai palpitant]. Am deschis un folder cu muzică de-a lu' tata cu nu ştiu ce top şi fără să ma uit ce mâncare de crocodili era în el, l-am băgat în winamp. Nu ştiu cum naiba s-a nimerit, dar în momentul în care am dat next, a început. Aceeaşi cântăreaţă odioasă cu aceeaşi melodie obsedantă s-a întors să mă bântuie! Să fie concidenţă că azi vremea a fost la fel de perfectă ca atunci? Nu ştiu, dar acelaşi efect l-a avut asupra mea: mi-a sculat dorinţa de dans, exact ca un băţ un cur. Şi timp de câteva ore, am retrăit acea zi. Şi ca reiteraţia [sau cel puţin senzaţia de] să fie completă, am fost şi prin tărâmul făgăduinţei ca atunci. Deşi la fel de sublim, lipsea ceva...

Revenind iar:)), efectiv nu mă pot abţine. Şi să mă uit la House mi-e greu. Nu prea poţi să te concentrezi la ceva când îţi sună în cap într-una"AI CHEEEEEENT UEIT TU SI IU ĂGHEEEN". Mă disperă. O să o pun pe repeat şi o voi asculta toată noaptea. Poate dacă o ascult atâta, chiar şi în stare inconştientă, o să ajungă să-mi fie scârbă de ea [cum ar trebui în mod normal] şi mâine...se va întâmpla ce s-a întâmplat acum 278 de zile. Briliant, nu?