Postul despre Gogu nu merită melodie ataşată.

Haideţi să vă povestesc ceva. Acum mult timp l-am cunoscut pe Gogu. Gogu este o persoană incredibil de prefăcută. Gogu pupă în cur oamenii pe care nu-i suportă. Şi prin pupat mă refer la sărutat adânc interminabil cu limba. Asta face Gogu. Când îl vezi vrea să pară cu totul altceva decât este. Vrea să arate că el se distrează şi că are prieteni. Dar de fapt el nu are prieteni. Pentru că nu merită. Gogu e genul de om pe care îţi vine să-l buşeşti cu mănuşa de box în faţă până la leşin pentru că efectiv faţa lui cere muie. Cere grav. Aşa e Gogu.
Gogu este enervant prin simplul fapt că vorbeşte . De fiecare dată când deschide gura ori spune o chestie care AR TREBUI să-l facă să pară inteligent [deşi e prost de face mucegai] ori mânănCĂ Căcat şi spune aceleaşi lucruri mereu şi mereu [PENTRU CĂ ESTE EXTREM DE LIMITAT] şi devine penibil. Mai penibil decât M is for Michael difuzat pe MTV un an întreg. Gogu este o persoană fără caracter şi vreau să-l calc pe cap.

Confesiile unei obsedate în fază terminală.

Sunt răcită tare. Îmi curg mucii ca la robinet, simt mâncărimi prin interior, mă simt ca în ultimele momente ale vieţii şi-mi schimb starea de spirit mai des decât şosetele. Ştiu am mai spus asta de un miliard de ori, dar acum e ceva serios. Pe bune, încep să cred că am tulburări de personalitate. Astfel se expliCĂ CUm pe drum spre şcoală eram atât, dar atât de bine dipusă, râdeam, puteai să-mi dai cu mitraliera în cap şi nu mă opream din vorbit, iar peste ceva minute pac zbuf bruscinstantaneudeodată nu mai am chef de nimic, încep să mă iau de toată lumea şi comentez aiurea în tramvai. Destul despre sănătate însă, nu despre asta e vorba în titlu, nu numai. Hm, eu am problemă foarte serioasă. Niciodată nu mă limitez la a-mi place de ceva/cineva. De la a-mi place la a fi o obsedată notorie este un pas de pitic de mentă pe care eu mereu îl trec. Dar obsesie din aia de te taie toate căldurile, adormi noaptea târziu şi te surprinzi uneori visând ca proasta cu expresie tălâmbă de om beat pe faţă. Perioada asta însă nu durează mult. Situaţia evoluează în timp şi tu te alegi doar cu un milkshake de iluzii şi speranţe că până la urmă tot cum vrei tu va fi. Dar ghici ce? Nu e aşa, nu o să fie deloc cum vrei tu aşa că şterge-ţi rânjetul ăla de pe mutră.
DEci da, acum sunt obsedată şi e un sentiment naşpa tare.

Salutări cu toţi dinţii!

Chiar că apreciezi ceva doar după ce nu-l mai ai.. şi nu zic asta că e clişeu ci din propria experienţă. Toată săptămâna asta am avut un sentiment de incomplet; ceva din mine nu era la locul lui şi mi-am dat seama cât de mult îmi lipseşte. Frate, cât ghinion trebuie să ai să ţi se rupă dintele în timp ce te speli pe dinţi?:)) Pentru cei care nu m-au văzut vorbind şi nu şi-au primit porţia de amuzament anunţ că fix o săptămână am fost ştirbă. Când eram mică de invăţam să mă şterg la fund şi-mi picau dinţii nu credeam că o sa trebuiască să mai trec prin asta vreodată [sper că s-a înţeles că acum mă refer strict la partea cu dinţii], dar iată-mă câţiva ani mai târziu.. FARA UN DINTE. Din fericire, totul este foarte bine acum.
Ce pot spune? experienţă unică. Am învăţat că poţi să faci o grămadă de glume pe seama ştirbilor [peste 80% din cele auzite erau scormonite de mine, evident:))], că pentru cei de lângă tine nu încetează niciodată să fie amuzant să te vadă zâmbind sau chiar pur şi simplu vorbind, DAAAR mai ales eu nu sunt făcută să tac. Dacă la început evitam să vorbesc, râdeam cât mai subtil.. în următoarele ore îmi turuia gura într-una şi râdeam exact cum îmi stă numai mie în fire.
Dar scopul acestui post este să anunţ cunoscuţii că dacă mă vedeţi azi sau mâine pe stradă, în maxi taxi sau prin curtea liceului zâmbind cu toţi dinţii ca tembela cu o expresie tâmpă pe faţă să ştiţi că nu aveţi de ce vă teme. Nu e mâncare contaminată, nu e nimic în aer, nu m-am drogat şi nu sufăr de nicio boală psihică... sau cel puţin nu una contagioasă:))
Mă oftic foarte tare că nu am învăţat să fac nicio şmecherie gen fântână arteziană în gură sau să scuip şmechereşte.

@#$%^&*()~!

TREI ZILE. Au fost suficiente trei zile ca să văd cât de idioată am putut să fiu, cât de mult am putut să greşesc şi cât de puţin ştiu să apreciez un lucru atunci când îl am. De ce am fost atât de ignorantă? Nu e normal ca atunci când petreci mai mult timp cu o persoană, când ajungi să o cunoşti mai bine decât pe tine însăţi, să te simţi din ce în ce mai bine în preajma ei, să fii din ce în ce mai deschis cu ea? Bineînţeles că este. Este foarte normal, dar nu pentru pshiopaţi ca mine. La mine este exact INVERS. Cu cât devin mai apropiată de cineva, cu atât mă distanţez mai mult.. involuntar. Dacă ar fi să primesc câte 10 lei pentru fiecare persoană pe care am pierdut-o din cauza asta, aş putea să-mi iau maşină şi să-mi ajungă şi banii de benzină pentru următorii 10 ani. Partea tristă este că dintre toţi nu regret decât o singură persoană, o persoană care a fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat şi nu trece zi în care să nu-mi amintesc cât de frumos era. Sentimentul că orice s-ar întâmpla, orice idioţenie aş face, oricât de mult aş greşi este cineva acolo pentru mine necondiţionat, este nepreţuit. Şi puteam să fiu cheală, cu un picior în plus sau minus, să am păr pe toată faţa şi tot mă iubea cel mai mult şi făcea totul pentru mine. Nu a fost, NU ESTE şi nu va mai fi nimeni la fel. Şi ştiu că sunt al naibii de siropoasă, dar dacă nu mă descarc simt că explodez Mi-a zis că o să mă iubească mereu. Şi a făcut lucruri pe care nu credeam că cineva le poate face pentru altcineva, lucruri pe care aş dori să le pot face şi eu. Dar am fost prea egoistă, orgolioasă şi proastă şi nu am meritat.

Untitled.

În permanenţă îmi schimb stările de spirit foarte des şi la intervale de timp foarte scurte. Asta probabil din cauză că sunt cea mai instabilă persoană pe care o cunosc din punct de vedere emoţional. Dar acum e primăvară, iar pe la mijlocul primăverii devin plină de iubire şi în personalitatea mea scânteietoare încep să radieze sentimente.. să spunem mai pozitive decât de obicei. Hihi. Cât sunt de adorabilă.

Hai să întrebăm.

Numai mama omida şi poate nici ea în totalitate, ştie cât de mult urăsc întrebările de complezenţă. Nu le înţeleg rostul nici dacă îmi dai în cap cu "Rostul întrebărilor de complezenţă-cartea". De ce nu înţeleg? Pentru că nu ai ce să înţelegi. De ce să întrebi ceva numai ca să te afli în treabă? De ce să întrebi ceva, ştiind 200% sigur că răspunsul partenerului de conversaţie nu înfluenţează nici în cea mai mică măsură acţiunea pe care o urmează s-o faci? De ce să întrebi ceva când de fapt nici nu înteresează răspunsul? Crezi că te face să pari mai simpa? Dă-ţi foc că nu pari!
A da, şi tot la capitolul chestii care ar trebui interzise prin lege să fie spuse intră şi întrebările pe care ţi le pune un prost când nu vrei să mănânci ceva, vrei să faci sport, etc., gen: o dragă, ţii la siluetă/nu vrei să te îngraşi/eşti la cură? nono pe bune, labă tristă, uită-te la mine, scoate limba, dă-ţi un pumn în cap cât timp încă mai eşti cu limba pe-afară şi gândeşte-te [dacă nu îţi cer prea mult]: arăt eu a om disperat de greutate, care nu vrea să se îngraşe? ţi se pare ţie că mi se scurge slănina pe nas, urechi şi celalte orificii?

Mwahuaha

Iar eu sunt colerică:))

And isn't it ironic?

E uimitor cum 3 cuvinte pot declanşa o asemenea revelaţie. Dar eu sunt eu, nimic nu mă mai surprinde la mine. Uitasem cât de şmecheră nu cu doi, nu cu trei, ci cu şapteş’doi de 'şm' sunt. Good to have me back.
O persoană foarte inteligentă şi foarte importantă pentru mine mi-a spus odată că interesul investit de tine în ceva este invers proporţional cu interesul investit de alţii în acel ceva. Aceeaşi persoană minunată m-a uimit şi când mi-a zis că dacă îşi impune să simtă ceva, simte şi dacă vrea să creadă ceva, crede. Şi nu numai că mi-a zis, dar mi-a şi arătat asta. Şi nu cred că mai e necesar să precizez că acea persoană sublimă sunt eu.

Too much drama- part 1

Fetele sunt depedente de dramă. Indiferent de problema cu care se confruntă, în general, ele se plâng, se văicăresc şi exgerează cât pot de mult. Într-un fel aşa, e dixtractiv, mai ales când n-ai ce face şi nu ştii cum să freci vremea. E un fel de hobby, care nu necesită cineştiece efort sau cunoştinţe avansate de fizică nucleară, iar manifestările multiple repetate de isterizare şi ambalare aiurea în tramvai ajută şi la slăbit. O fată, prin victimizare poate să facă şi cel mai normal şi banal lucru [gen: o buburuză zboară!] să pară The Texas Chainsaw Massacre.

Azi, prima parte: probleme existenţiale legate de băieţi [preauşor observabile în anii de liceu] cărora li se alocă un procentaj de aproximativ 69,(96)% din totalul de probleme. Sunt TREI situaţii dă bază:

Situaţia întâi: o ea place un el, invers nema?! [nu e nevoie să dau mai multe detalii, toţi ştim despre ce e vorba]
Ce-i în mintea bolnavei: Mă urăşte. Are ceva cu mineee. Şi nici nu înţeleg ce i-am făcut
Cum stă treaba de fapt: El cel mai probabil nici nu o cunoaşte, nu-şi aminteşte să-i fi văzut faţa vreodată sau nici nu ştie că ea există.
Cum reacţionează ea: se plânge la prietenele ei la fel de [sau poate chiar mai] dramatice şi plângăcioase
Ce-i spun prietenele, doo posibilităţi: ce idiot. Cine se crede? sau ţi se pare, de fapt eu cred că te place
Cum ar trebui să reacţioneze: nu ar trebui să reacţioneze în niciun fel:)). E numai în mintea ta, paranoie!

Sitaţia doi: o ea place un el, el-ul are pretenă
Ce-i în mintea bolnavei: ce naiba vede la aia? e şi urâtă şi proastă
Cum stă treaba de fapt: tipa e ok, n-are nicio treabă cu respectiva
Cum reacţionează ea: la fel ca în prima situaţie
Ce-i spun prietenele: tu eşti mult mai drăguţă ca ea
Cum ar trebui să reacţioneze: să i se fâlfâie?! omu' are treaba lui şi îşi vede de ea. De ce nu faci şi tu la fel? sau dacă simţi că e soarele tău, viaţa ta, aerul pe care îl respiri aşteaptă că îi treacă de aia şi după aia zbate-te cât vrei. Oricum, nu te înjosi că pici de proastă [şi pe bună dreptate].
Excepţie- în cazul în care, abracadabrant, are dreptate, şi e naşpa: te obişnuieşti cu ideea că universul nu e mereu întocmai corect.

Situaţia trei: o ea are un el şi e enervant şi obsedant de geloasă
Ce-i în mintea bolnavei: Mă înşeală. Mă înşeală. Am văzut euuuu.
Cum stă treaba de fapt [ce-a văzut de la distanţă]: el vorbeşte cu o colegă/amică/cineva neinteresant oricum despre şcoală/salvarea balenelor/încălzirea globală/chestii la fel de plictisitoare
Cum reacţionează ea: ce prost. Ce prooost. şi mai are curajul după aia să vorbeasCĂ CU mine de parcă nu s-a întâmplat nimic [poate există un motiv logic pentru asta-hmm, să ne gândim ce poate fi. ce zici de NU A FĂCUT NIMIC?].
Cum ar trebui să reacţioneze: Idem 1.
Excepţie- în cazul în care, abracadabrant, are dreptate şi ţipă hormonii în el: fă-i faza cu "ce e mic, maro şi se învârte?UN SFÂRC!", dă-i una în coaie şi fugi.

Extra, mai prezint situaţia în care ea place un el, dar de data asta se cunosc, vorbesc CHIAR. Fiecare gest făcut de el către ea, în mintea ei este nuanţat şi amplificat în mod convenabil de 27438 de ori. Astfel, el când i-a cerut un şerveţel, nu a făcut asta pentru că avea muci în nas şi dacă nu făcea rost de unu' probabil se ştergea cu mâneca [nu neapărat a lui], ci a vrut să vadă reacţia ei, să analizeze dacă îl place îndeajuns de mult încât să-i ofere din materialul ei personal de suflat mucozităţile şi mai ales [suspaaaans] dacă i-l va cere înapoi după ce-l va folosi. Şi după ce ea povesteşte faptul în versiunea sa prietenelor ei, ce răspuns primeşte? "A făcut el asta? Ce drăguuuuuuuţ", evident.

Aproape doi.

Cum s-a întâmplat:
Profa mânca nuştiuce despre vaporizare, toţi vorbeau pe unde şi ce apucau. Miaiandrei încearcă să-mi povestească o fază din Copii spun lucruri trăsnite că veni vorba nici nu mai ştiu cum; se face linişte în clasă şi se aude numai gura colegului la unison cu cea a profei [moment din ăla penibil când toată lumea tace brusc şi te auzi numai tu].
Profa: repetă ce-am zis
Miai: nu ştiu
Profa: atunci colega [adică eu]
Bag un zâmbet tâmp şi zic: nu ştiu
Profa: fiecare câte un doi
Deschide catalogul, începe să caute numele noastre. Urmează o secvenţă în care Miai o convinge să nu ne pună, un schimb de replici profă-colegu' pe care aş reproduce-o dar nu îmi amintesc exact ce şi cum au zis. În final ne alegem amândoi doar cu o dată.

Şi ce-am de adăugat:
1. s-a luat de mine degeaba, nu făceam nimic. Nu vorbeam, doar îl ascultam pe el, iar înainte de acest incident fusesem atentă toată ora plus cu două ore înainte când avusesem tot cu dânsa
2. deşi conştientă că nu meritam, când a zis că ne pune doi n-am avut nicio reacţie [probabil doar o vagă impresie la nivel de subconştient că făcusem pe mine], nu am comentat nimic
3. într-un fel eram încântată că îmi pune. era prima mea notă sub 5 şi era şmecher s-o încasez dintr-un motiv diferit de pură prostie personală, iar acum povesteam cum AM LUAT primul meu doi, nu cum ERA SĂ IAU.
4. faza pentru care aproape am luat doi: Virgin Ianţul întreabă un copchil de 3-4 ani dacă a fost vreodată în camera părinţilor, copilul răspunde: "am intrat şi am vazut-o pe mami cum păpa puţa lui tati şi am fugit ca să nu mi-o pape şi mie"=)).

Citez:

Oamenii nu se schimbă. Cel puţin nu în aşa fel încât să conteze.